Notiunea de aptitudine in munca

In tarile dezvoltate economic, pe fondul unei cresteri a numarului de persoane cu dizabilitati diverse, reprezentand in fond un handicap fata de persoanele normale pentru obtinerea sau pastrarea unui loc de munca, se observa o evolutie a notiunii de aptitudine in munca si in consecinta a activitatii medicului de medicina muncii.

Astfel, aptitudinea in munca nu se mai refera la excluderea de la anumite locuri de munca a acelora cu probleme medicale, ci la adaptarea acestora la dizabilitatile respective, contributia principala a medicului de medicina muncii constand in recomandarea de modalitati de adaptare medicala si amenajare ergonomica a locurilor de munca pentru a permite angajarea si mentinerea acestor persoane la locurile de munca.

Practic, orice persoana este considerata « a priori » apta pentru orice loc de munca, in afara cazului in care sunt motive medicale intemeiate, care nu pot fi depasite in alt mod. Exceptia o constituie acele profesii in care performanta fizica deosebita este o cerinta critica a sarcinii de munca (piloti, soferi, pompieri, politisti, militari).

In evaluarea situatiei medicale a unui pacient, exista doua modele: modelul « diagnostic » in care precizarea diagnosticului este esentiala si modelul « dizabilitate », care ia in considerare in primul rand capacitate functionala a individului.
Excluderea unui individ de la un loc de munca doar pe motiv de diagnostic este discriminatorie (incorecta social), si poate insemna pierderea unor talente sau aptitudini profesionale deosebite.
Modelul « dizabilitate » in schimb prezinta multe avantaje: permite evaluarea raportului dizabilitate medicala / handicap profesional si gandirea situatiei in termeni de modificari ce trebuie aduse locului sau sarcinii de munca pentru a permite activitatea profesionala. Aceasta abordare activa a situatiei medicale a angajatului, necesita insa un dialog si o colaborare intre toate partile implicate: angajator, medic de medicina muncii, medic de familie sau de diferite alte specialitati, institutii ale statului etc.

Din aceasta perspectiva, formatul actual al textului legislativ asupra supravegherii sanatatii lucratorilor (HG 355/2007) cu precizarea de tot felul de contraindicatii pentru diferitele (chiar daca se specifica ca ele sunt relative), este total nepotrivit, caci incita medicul la gandirea situatiei in termeni de selectie medicala bazata pe diagnostic si nu in termeni de adaptare a locului de munca la capacitatile functionale ale individului.

Un alt argument ar fi acela ca medicul specialist in medicina muncii nu are nevoie de un text legislativ care sa ii reaminteasca contraindicatiile medicale, fie ele si numai relative, pentru anumite activitati profesionale.

Pe de alta parte in Romania subiectul aptitudinii si integrarii in munca a celor suferinzi de diferite patologii este foarte putin prezent in literatura de specialitate, pana chiar si ultimul « Tratat de medicina ocupationala », aparut recent (2009), altfel foarte voluminos si detaliat, dedica putin spatiu subiectului.

Pentru cei interesati, este recomandata lucrarea « Fitness for work », editia a 4-a, aparuta in 2007 la editura Oxford University Press sub egida « Faculty of Occupational Medicine », care acopera tot spectrul interferentelor intre patologia umana si activitatea profesionala, din perspectiva medicinii bazate pe dovezi.

Dificultati suplimentare pot aparea pe de o parte din cauza insuficientei cunoasteri a locurilor de munca, in conditiile unei practici de medicina muncii stil policlinica, fiind dificila efectuarea de recomandari utile asupra adaptarii activitatii profesionale fara cunoasterea detaliata a modului cum se desfasoara aceasta si mai ales fara colaborarea conducatorului locului de munca, si pe de alta parte din cauza rezultatelor unor consultatii specializate, care se limiteaza uneori numai la enuntarea diagnosticului si a tratamentului, fara detalii suplimentare cu privire la capacitatile functionale sau recomandari fata de activitate.

Un ultim aspect se refera la politica de stat, prea putine fonduri fiind dirijate spre gasirea de solutii pentru mentinerea persoanelor cu dizabilitati la locurile de munca, in comparatie cu sumele cheltuite pentru plata pensiilor de invaliditate; de asemenea nici legislatia nu ajuta foarte mult in acest sens.
Un model legislativ ne ofera Marea Britanie, unde prin « Disability Discrimination Act » din 1997 angajatorul este obligat sa ia toate masurile rezonabile posibile pentru amenajarea locului de munca in cazul in care o persoana cu anumite dizabilitati medicale necesita aceasta, atat cu ocazia angajarii cat si pe parcursul contractului de munca. Tot in Marea Britanie, exista o varietate de modele pentru persoanele cu dizabilitati, (tip ateliere protejate, intreprinderi sociale, insertie profesionala cu sustinere continua etc.) care au ca scop facilitarea tranzitiei spre un loc de munca obisnuit sau pur si simplu un cadru sigur pentru terapia ocupationala.

In fine, trebuie totusi remarcat ca mesajul acestui articol nu este prea potrivit situatiei socio-economice dificile prin care trecem, in care disponibilizarea pe scara larga este la ordinea zilei.

sursa: medicina-muncii.info